Dumnezeu îmi vorbeşte > De ce să mă rog?

De ce să mă rog?

de Dan Hayes

Ştiu faptul că rugăciunea este importantă. Toţi oamenii deosebiţi pe care i-am întâlnit confirmă rolul decisiv pe care rugăciunea îl are în viaţa lor. Aşa am înţeles că ar trebui să mă rog, dar...

Încerc să fiu cât se poate de direct. Se pare că motivaţia pentru rugăciune vizează rezultatele acesteia; cu alte cuvinte, ne rugăm doar pentru a primi răspunsuri la anumite cereri. Rugăciunea poate fi formulată ca o listă de cumpărături pentru magazinul din colţul străzii: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri... dă-mi, dă-mi, dă-mi!” Este un gen de rugăciune „consumeristă.” Iar în ce mă priveşte, nu am putut accepta că această atitudine surprinde în vreun fel esenţa rugăciunii.

Prin urmare, am început să studiez cum şi de ce s-a rugat Iisus, şi am descoperit cinci motive pentru rugăciune.

rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus
rugăciunea ne ajută să biruim ispita
rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu
rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu
rugăciunea este o armă în războiul spiritual

Rugăciunea zideşte relaţia mea cu Iisus

Sunt chemat în primul rând să mă rog deoarece aceasta îmi oferă un mijloc de a zidi relaţia mea de dragoste cu Iisus Hristos. Iar acum urmează un fapt foarte important: esenţa creştinismului nu este dată de reguli, ci de relaţie.

Cu siguranţă şi Hristos stabileşte un standard, un sistem de valori; dar nu suntem creştini în virtutea faptului că acceptăm anumite standarde. Statutul nostru de creştini este dat de faptul că l-am primit prin credinţă pe Hristos, care ne iubeşte, care a murit pentru noi şi locuieşte în noi zi de zi.

Prin urmare, ceea ce am nevoie în primul rând este să zidesc relaţia mea de dragoste cu El. Trebuie să învăţ să Îl las pe El să mă strângă la piept, să îmi poarte de grijă, să mă conştientizeze de nevoile pe care le am (şi de modul în care El le împlineşte). Am nevoie să Îl ascult vorbindu-mi şi într-un mod disperat am nevoie să stau de vorbă cu El.

În Efeseni 3:14-19, apostolul Pavel se roagă pentru cei cărora le scrie: „să puteţi pricepe... care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă...”. Verbul „a cunoaşte” este folosit adesea cu referire la apropierea intimă dintre soţ şi soţie în cadrul relaţiei sexuale. Implicit, Apostolul Pavel se roagă pentru ca noi, la rândul nostru, să experimentăm o astfel de dragoste în comuniunea cu Hristos – nu în sens sexual, ci în sensul unei relaţii intime, adânci, apropiate şi libere. Este atât de profundă această relaţie încât ulterior, apostolul Pavel afirmă că ea „întrece orice cunoştinţă.”

Un cadru în care putem experimenta această realitate este dat de rugăciune. Atunci când „ne smerim şi ne deschidem” înaintea lui Dumnezeu, noi ajungem să fim într-un mod unic în apropierea prezenţei Sale. Rareori ne apropiem mai mult de El decât în rugăciune. Atunci când ne rugăm, putem exprima în rugăciune dorinţa de a trăi această dragoste, de a fi cufundaţi şi scăldaţi în ea, de a învăţa cum să o dăruim mai departe, de a învăţa cum să îi îngăduim să se infiltreze în cele mai uscate crăpături şi fisuri ale vieţii noastre.

Cred că motivul principal pentru darul rugăciunii constă în faptul că, în cadrul unei relaţii autentice cu El, învăţăm să primim, să trăim şi să dăruim dragostea Sa. Rugăciunea este locul unde Dumnezeu poate ajunge la noi (şi noi credem că rugăciunea este menită să ajungă la El!), ne poate vorbi şi ne poate sluji. De aceea, David se roagă în Psalmul 18:1: „Te iubesc, O Doamne, tăria mea”.

Rugăciunea ne ajută să biruim ispita

Rugăciunea este un instrument important în învingerea păcatului şi a ispitei. Probabil nici un episod din viaţa de pe pământ a Domnului Hristos nu vorbeşte mai mult despre rolul rugăciunii decât cel redat în Luca 22:39-41. Luca descrie cadrul în care episodul respectiv se petrece. Este noaptea dinaintea morţii lui Iisus, iar El şi ucenicii Săi au părăsit camera de sus şi au parcurs cărarea întortocheată pe care o ştiau atât de bine, până sus la Muntele Măslinilor, în grădina Gheţimani. Iisus ştie că îi aşteaptă mari ispite – El avea să fie prins, judecat, biciuit, batjocorit şi răstignit, iar ei, ca ucenici ai Săi, aveau să fie ispitiţi să îşi tăgăduiască relaţia cu El.

Conştient de nevoia lor de încurajare, Iisus li se adresează cu următoarele cuvinte: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Ce a vrut să spună? Nimic altceva decât simplul fapt că rugăciunea era antidotul împotriva alunecării spre teama, descurajarea şi groaza pe care aveau să le resimtă în curând. Rugăciunea avea să întărească credinţa lor firavă şi curajul. Cum a ştiut El toate acestea? Pentru că El a purtat propria Sa luptă cu întunecimea. În următoarele ore se întrevedeau insultele, tortura, bătăile, pironirea pe cruce. Dincolo de toate acestea, El avea să poarte păcatele întregii umanităţi, până şi păcatele celor vinovaţi de pruncucidere, ale tiranilor vinovaţi de genocid, ale tuturor Hitler-ilor ce s-au perindat de-a lungul istoriei. Îţi poţi imagina teroarea sufocantă cu care s-a luptat? Suntem naivi dacă ne imaginăm că această trăire nu s-a petrecut în umanitatea lui Iisus; Isus a fost ispitit să renunţe la lucrarea Sa şi să caute o altă cale.

Deci ce a făcut El? Dându-Se pe Sine drept model, a făcut întocmai ceea ce le spusese ucenicilor: S-a rugat pentru a putea birui ispita. Luca ne spune că rugăciunile Lui erau atât de sincere, luptele Sale atât de intens trăite, încât transpiraţia era plină de sânge, prefigurând supliciul care avea să vină a doua zi. El şi-a început rugăciunea prin cuvintele: „Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine acest pahar...” Sfârşitul rugăciunii arată supunerea Sa faţă de voia Tatălui: „nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Rugăciunea fusese calea spre victoria Sa. El s-a întors la ucenici şi i-a găsit... dormind! Le spusese să se roage. În schimb, ei au urmat moto-ul studenţesc: „Când nu ştii ceva, culcă-te!” Iisus îi confruntă, aşa cum erau ei – obosiţi şi lipsiţi de dorinţa de a se trezi – şi le spune din nou: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (v. 46).

De remarcat că la început El le-a poruncit să se roage, apoi le-a demonstrat prin exemplu personal pentru ca în final să reitereze acest lucru. Când te confrunţi cu ispita, ROAGĂ-TE! Rugăciunea te va ajuta să ieşi biruitor. Dar în schimb, de multe ori noi ne rugăm după ce am cedat. Cum ar fi dacă am privi rugăciunea ca prima opţiune pe care o avem, prin care Dumnezeu ne poate da curaj şi tărie înaintea ispitelor? Dacă ne-am ruga mai mult, am ceda mai puţin!

Rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu

Ne rugăm pentru că rugăciunea este esenţială în aflarea voii lui Dumnezeu. Uneori îi poţi auzi pe unii creştini făcând următoarea afirmaţie: „Mă rog cu privire la deciziile pe care trebuie să le iau, şi când am pace cu privire la una din opţiuni, atunci mă decid asupra ei.” Cât de departe este această perspectivă de Cuvântul lui Dumnezeu! Cu siguranţă că rugăciunea este vitală în aflarea voii Sale, dar nu pentru că aceasta ne aduce pace. Voi încerca să arăt cât de incorect este acest mod de gândire.

Am întrebat odată un grup de credincioşi: „Câţi dintre voi aţi împărtăşit credinţa voastră, mărturisind unei alte persoane despre Iisus? Ei bine, chiar înainte de a începe să vorbiţi, ceea ce era cu siguranţă voia lui Dumnezeu, câţi dintre voi aţi avut acel sentiment cald şi calm de «pace»? Dacă este cineva, spuneţi-mi! Nimeni? Oare nu aţi fost mai degrabă speriaţi, agitaţi? Probabil vă transpirau palmele. Nu aţi avut nici pe departe un sentiment de pace în acele momente, dar totuşi aţi făcut acest lucru pentru că era voia lui Dumnezeu.” Adevărata voie a lui Dumnezeu produce adesea sentimente de teamă şi nu de linişte şi confort. Atunci, cum mă ajută rugăciunea să aflu voia Sa? În Evanghelia lui Luca găsim un alt exemplu oferit de Iisus. Textul din Luca 6:12-16 ni-L înfăţişează pe Iisus rugându-Se toată noaptea pentru a alege dintre sutele de oameni care Îl urmau, un grup special de ucenici pe care acum noi îi numim apostoli.

Cum L-a ajutat rugăciunea? Iată cum descrie John Wesley rolul pe care l-a avut rugăciunea în acel moment din lucrarea lui Iisus. „Am descoperit”, a spus el, „că scopul principal al rugăciunii în aflarea voii lui Dumnezeu constă în faptul că rugăciunea îmi aduce propria voie într-o stare nepărtinitoare. Odată ce voia mea devine lipsită de prejudecăţi cu privire la acea situaţie, Dumnezeu sugerează minţii mele motive pentru care ar trebui sau nu ar trebui să urmez un anumit drum.”

Scopul principal al rugăciunii este prin urmare să ne facă dorinţele nepărtinitoare! Scopul nu este acela de a ne da un sens sublim al confortului. Prin urmare, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a cunoaşte voia Lui cu privire la un lucru, ştiind că noi probabil deja înclinăm spre o anumită direcţie. Mai întâi, Îl implorăm pe El să aducă din nou voinţa noastră la o atitudine de disponibilitate – aceasta înseamnă că vom dori să facem voia Sa. De îndată ce am ajuns în acest punct (ceea ce ar putea lua ceva timp), El ne arată – prin gândurile care ne vin în minte – motivele pentru care o alternativă este mai bună decât alta, făcându-ne astfel conştienţi de voia Sa pentru noi.

Aceasta înseamnă de fapt a intui; dar Iisus a avut probabil o discuţie îndelungată cu Tatăl Său cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici. El a vorbit cu Tatăl toată noaptea despre acest lucru. Probabil că Iisus avea anumite preferinţe cu privire la cine anume să facă parte din acel grup. Probabil deja se gândise la câteva persoane. Se poate ca El să îl fi avut în vedere pe Petru, dar poate nu şi pe Andrei. Cu siguranţă eu nu l-aş fi inclus pe Toma, şi nici pe Simon Zelotul. Cu toate acestea, prin ajutorul Tatălui şi prin atitudinea Sa de mijlocire şi supunere faţă de voia Tatălui, El a înţeles de ce toţi cei trei oameni alături de alţi nouă trebuiau să facă parte din grupul ucenicilor.

Preocuparea noastră pentru a afla voia lui Dumnezeu poate fi similară. Ne rugăm ca voia noastră (nu sentimentele noastre) să se supună voinţei Divine în mod „necondinţionat”. Atunci, textul din 2 Timotei 1:7 prinde viaţă: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” Petrecând timp cu Dumnezeu în rugăciune, El ne va călăuzi spre idei, gânduri, motive, texte din Scriptură, care vor dezvălui voia Sa pentru noi. Aceasta s-ar putea întâmpla la interval de câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să stai de vorbă cu El.

Rugăciunea desăvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu

Este un text biblic care pe mine mă motivează şi mai mult să mă rog; el este parte a uneia dintre cele mai fascinante afirmaţii pe care a făcut-o Iisus şi se găseşte în Ioan 14:12-14. Ar fi bine să deschizi Biblia la pasajul respectiv, pentru a avea un contact direct cu textul.

Este seara ultimei Cine, iar Iuda tocmai plecase pentru a-L trăda pe Iisus. Plecarea lui îi îngăduie lui Hristos să le transmită ucenicilor care rămăseseră alături de El, câteva din cele mai importante învăţături pe care le rostise vreodată pe pământ. În acest context, El vorbeşte despre divinitatea Sa, comuniunea Sa cu Tatăl şi despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deodată, El face următoarea afirmaţie: „Adevărat, adevărat, ... cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”

Priviţi la această afirmaţie. Gustaţi din savoarea ei. Analizaţi cuvintele ei. „Va face şi el.” Iisus nu a spus: „vor face şi ei.” El a folosit un pronume personal la numărul singular, referindu-se la o singură persoană. „Va face lucrările pe care le fac Eu; ba încă altele şi mai mari” – aceasta este promisiunea pe care El a făcut-o.

Ce lucrări a săvârşit Domnul nostru pe pământ? O, doar câteva: a vindecat leproşi, a vindecat pe cei bolnavi, a proclamat eliberarea celor aflaţi sub robie, a învăţat zeci de mii de oameni, le-a arătat calea spre mântuire, a readus la viaţă oameni care muriseră, a vindecat oameni care fuseseră orbi din naştere. Lucrări mărunte? Fără îndoială că nu! Iar cea mai evidentă trăsătură a afirmaţiei lui Iisus este faptul că singura condiţie necesară pentru a săvârşi aceleaşi lucrări ca şi Hristos este aceea de „a crede” în El. Cum?

Versetele 13 şi 14 sunt în strânsă legătură cu versetul 12. „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” Iar deoarece ştia că ucenicii nu reuşiseră să înţeleagă semnificaţia acelei promisiuni (nici noi nu am fi reuşit), Iisus o repetă: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”

Rugăciunea este calea prin care se realizează aceste „lucrări mai mari” despre care vorbeşte Hristos! Majoritatea dintre noi nu vom ajunge evanghelişti de renume mondial, deşi câţiva vor fi. Unii vor avea darul vindecării, dar cei mai mulţi din noi nu vor avea acest dar. Majoritatea dintre noi nu vom fi mari predicatori şi învăţători, deşi vor fi şi oameni care se vor distinge în aceste lucrări. Dar fiecare din noi poate îngenunchea şi se poate ruga. Ne putem ruga, cerându-i lui Iisus să atingă masele de oameni pierdute de pe pământ şi să le smulgă din întunericul veşnic la viaţă veşnică. Prin rugăciune, putem fi parte a puterii vindecătoare a lui Hristos răspândită pe întregul pământ, putere care lucrează deopotrivă prin metode medicale şi prin intervenţii miraculoase. Fiecare din noi se poate ruga, cerând lui Iisus să oprească forţa degenerării morale care ameninţă să inunde în întregime profunzimile spiritul uman. Toţi putem realiza aceste lucruri prin rugăciunile noastre!

Astăzi, dacă doresc acest lucru, aş putea folosi 15 minute în folosul oamenilor, îndreptându-i spre Dumnezeu şi spre săvârşirea binelui. Astăzi, aş putea petrece 20 minute atingând credincioşii musulmani din Arabia Saudită, ale căror minţi sunt închise faţă de Evanghelie, sau aş putea ajunge la călugării asceţi budişti din Nepal. Astăzi pot sta împotriva pornografiei şi a violului, împotriva incestului şi a abuzării copiilor în metropolele acestei ţări. Pentru că, atunci când vorbesc cu Dumnezeu în camera mea, la birou, sau la biserică, El este acelaşi Dumnezeu care ajunge până la familii, în Nepal, în Arabia, în Kremlin, în casele oamenilor. Eu particip la lucrarea Sa, nu doar prin eforturile mele şi munca pe care o desfăşor în spaţiul geografic imediat apropiat, ci şi prin rugăciunile mele, prin care sunt părtaş împlinirii lucrărilor Sale din întreaga lume. Nu contează ce fel de daruri, abilităţi sau ce personalitate am; contează în primul rând dacă aloc un anumit timp pentru a comunica cu El prin rugăciune. Aceasta este tot ceea ce contează şi în ce priveşte viaţa ta. Îmi doresc să înţelegem acest adevăr înainte să treacă prea mult timp. Iisus a spus: „va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” Cu privire la orice lucru care aduce slavă lui Dumnezeu, Iisus spune: „cere-ţi... şi vi se va da”.

Rugăciunea este o armă a războiului spiritual

Rugăciunea este o armă importantă în lupta pe care o presupune războiul spiritual. Efeseni 6:10-20 ne aduce aminte că în ultimă instanţă luptele noastre nu sunt împotriva oamenilor, ci împotriva duhurilor şi împotriva forţelor puterii spirituale. Tabloul care ni se prezintă aici este cel al unui război. Viaţa celui credincios nu este un teren de sport; este un câmp de luptă.

Apostolul Pavel, în calitatea sa de soldat cu experienţă în această bătălie, ne învaţă să ne pregătim în mod adecvat pentru luptă. Pornind de la imaginea unui soldat roman, Pavel vorbeşte despre faptul că trebuie să avem coiful mântuirii, platoşa dreptăţii, să avem mijlocul încins cu adevărul, să fim încălţaţi cu râvna proclamării Evangheliei, având pe lângă acestea scutul credinţei şi sabia Duhului (Cuvântul lui Dumnezeu).

În aceste condiţii, se pare că avem un echipament de luptă complet. Dacă eu aş fi scris paragraful respectiv, aş fi adăugat: „Acum te aşteaptă bătălia: du-te şi luptă!” Dar este interesant faptul că apostolul Pavel nu spune aceasta. De fapt, de abia în versetul optsprezece, Pavel ajunge la „artileria grea” a acestui arsenal al lui Dumnezeu: rugăciunea stăruitoare. Observaţi că el spune: „ ...tot felul de rugăciuni şi cereri... cu toată stăruinţa, şi rugăciune”.

De-a lungul a doar două versete, îndemnul la a ne ruga este repetat de cinci ori. Oare care ar fi ideea asupra căreia apostolul Pavel (şi nu doar el, ci şi Dumnezeu) doreşte să ne atragă atenţia? Apostolul îndreaptă atenţia noastră înspre puterea pe care rugăciunea o are în înfrângerea lui Satana şi a tacticilor lui. Un text similar este cel din 2 Corinteni 10:3-4: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Arma rugăciunii slăbeşte rezistenţa întăriturilor lui Satana. Acesta este artileria grea care spulberă zidul de rezistenţă, astfel încât trupele să poată declanşa atacul principal. Prea adesea, Evanghelia înaintează încet deoarece lucrarea pregătitoare a rugăciunii a fost neglijată. Însă atunci când este practicată, rugăciunea „îi împinge înainte” pe soldaţii lui Hristos.

De exemplu, cu doi ani în urmă, la o universitate americană de prestigiu, un administrator cu autoritate, s-a opus lărgirii personalului creştin care activa în campus – această atitudine izvorând din faptul că el însuşi nu credea în Evanghelie. Studenţii creştini din campus au recurs în primul rând la rugăciune. Simţind că nimeni nu are dreptul să-i împiedice pe studenţi să audă despre Hristos, ei s-au rugat lui Dumnezeu ca El fie să schimbe inima acelui om, fie să-l înlocuiască din poziţia pe care o deţinea. Timp de şase luni, aceşti studenţi au continuat să se roage.

La un moment dat, fără nici un motiv „evident”, administratorul respectiv a fost transferat pe o altă poziţie şi a fost numit un suplinitor. Una dintre primele întrebări ridicate de noul administrator a fost aceasta: „Care este motivul pentru care nu lucrează mai mulţi creştini în campus?” Oportunitatea nou creată a făcut posibilă implicarea mai multor creştini în campus şi răspândirea mesajului Evangheliei printre studenţi. Rugăciunea este cheia în lupta pe care o presupune această bătălie spirituală.